in casa in care traim
nu mai exista pereti de care sa ne putem lipi urechile
viata se scurge ca o electroencefalograma
developata prost. tu zambesti, pana unde
poate ajunge un epileptic, avem bratele schingiuite
ramificate nebuneste pe podea
dostoievski, iata, amicul caruia
ii inchinam paharele de apa
si pungile de pufuleti gusto la 5 mii
jocurile de copii nu ne mai tin demult
de foame. si nici dragostea in pietele publice,
in saloanele reci de spital, in betiile de duminica
mirosul de piele arsa te ghideaza inapoi
spre casa iar eu tai fasie cu fasie
pana cand nu stiu ce-o sa mai ramana
pana cand vei incepe sa poftesti la oasele mele
goale, insirate pe asfalt
cu toate astea, blandetea.
si noi construind machete pentru
razboaiele care vor veni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
nu e departe